ULTRAMARATON – 64 KM

Transmaraton – Septembrie 2015

In lumea alergatorilor pe distante lungi, exista cativa “nebuni” ce nu se opresc la distantele clasice de 21 sau 42 de km si alearga dincolo de aceste limite: 50, 60, 80 km si nimeni nu vorbeste despre ei . Sunt denumiti ultramaratonisti. Nu au nevoie de reclama. Exista chiar si o elita a acestora ce alearga 160 sau 210 km .

Inscrierea in cursa:
In iunie 2015 dupa terminarea maratonului de la Brasov iau decizia de a trage cu ochiul sa vad ce e dincolo de 42 km . Lucrurile se potrivesc si aflu ca
 Andrei Rosu in septembrie organizeaza o competitie de alergare .Totul pe cea mai frumoasa sosea din lume: Transfagarasan .

Din momentul in care am ales ultramaratonul de 64 de km, singurul lucru pe care il visam, era aceasta cursa . Aveam cosmaruri in adevaratul sens al cuvantului. Incepeam sa regret gestul meu . Nu ma imaginam trecand linia de sosire . Pe langa distanta de 64 de km, urma sa lupt si cu peste 3.000 m diferenta de nivel.

In luna iulie in urma unei operatii suferite la picior am luat decizia sa ma retrag din cursa . A fost prima data cand mi-a fost frica . L-am anuntat pe Andrei Rosu si Mihail Caploiu de dorinta mea si au acceptat . Alergam cursa de 21 km . Scapasem de stres. Noaptea dormeam linistit. Cedasem . Era o lupta in mintea mea. Dar teama fusese mai puternica.

Ultima saptamana
Gandul ca am cedat mi se parea absurd . Nu puteam accepta .
 
Luni dimineata cand m-am trezit, i-am spus sententios Cristinei ”Voi alerga 64”. Raspunsul ei a fost clasic ”Esti sigur ca poti ?” Simteam ca sansele mele de a termina sunt reduse. Decizia mea insa era luata . Andrei Rosu a fost din nou alaturi de mine si a acceptat schimbarea cursei.

Singura mea sansa pentru a termina era sa mobilizez psihicul . Sa accept in trupul meu durerea si suferinta. Am petrecut ore intregi pe net si am vizualizat cele mai dure curse de alergare(Badwater – 210 km . Se alearga prin Valea Mortii la temperaturi de peste 50 de grade. Alergatorii vomita, au halucinatii si se tarasc la propriu in genunchi)

Daca apreciezi efortul meu, poti dona (5,10, 20 de lei) pentru o Romanie verde pentru proiectul Padurea Copiilor pe link-ul urmator:http://www.transmaraton.org/participanti/adrian-gemanaru/…

Seara cursei
Am ajuns pe Transfagarasan impreuna cu Cristina. Am ridicat kit-ul de concurs. La sedinta tehnica Andrei Rosu ne anunta in gluma ca pt probele de 24 si 42 in caz de accidente exista ambulanta, iar pt proba de 64 sunt alocati 2 preoti, dar ne asigura ca sunt de confesiuni diferite astfel incat sa nu fim stresati . Am inghitit in sec. La stresul meu au contribuit si cativa concurenti de la proba de 21 km . M-au asigurat ca nu sunt in toate mintile .

Toate aceste lucruri au contribuit serios la revenirea gandurilor negre in cele 4 ore de somn ce le aveam la dispozitie. Nu am reusit nici macar sa atipesc. La ora 3 dimineata am fost in picioare. Eram obosit si stresat maxim . Am inceput sa ma echipez . Era clar nu puteam sa mai dau inapoi. Cristina alerga pe langa mine. Imi pregatea echipamentul, hidratarea si nutritia . Eu eram robot nu intelegeam nimic din ce mi se intampla .

Dimineata cursei
Ajuns la start, am inceput incalzirea. Andrei Rosu ne anunta ca au ramas 10 minute si nebunia incepe. Organizarea, kitul de concurs, sprijinul moral, atentia organizatorilor au fost de exceptie, iar Andrei Rosu a fost ca o closca cu pui pentru noi.
Bezna totala. 4.30 dimineata. O mana de nebuni . 26 de alergatori aliniati la start. Toata lumea discuta de strategii. Eu nu aveam nicio strategie. Venisem sa alerg nu cunosteam pe nimeni. Imi doream sa termin . L-am recunoscut usor pe
 Dragos Roua tipul ce a alergat la Balaton (222 km), peste 90 km cu pantofii de alergare plini de sange. Am prins curaj. Eram alaturi de oameni ce imping limitele. Tare as fi vrut sa le spun cu voce tare. “Ma bucur ca v-am gasit. In sfarsit… ” Disparuse orice teama si oboseala. Simteam atingerea ultramaratonistilor. Pentru prima data am simtit ca dispare teama si pot termina . Salutari speciale si pt Vlad Tanase. Poza de final si … 3,2,1 START

Bucla 1 : 0 -22 km
De la inceput ne-am impartit in 2 grupuri . Eu am ales al doilea grup . Am aprins frontala (lanterna de pe cap) si am inceput sa-mi gasesc ritmul. Grupul nostru era condus de Dragos Roua. Eram mandru dupa primul km si am facut o gluma cu cel de langa de mine “ Am spart o nuca mai avem un sac” . Dragos Roua (tipul ce a alergat 90 km cu pantofii plini de sange) creste ritmul si se pierde in bezna . Nu-l mai vad . Conducerea grupului nostru este luata de un tip ce avea inscriptionat pe tricou (100 km) . Mai tarziu aveam sa aflu ca-l cheama
 Stefan Vinasi . Insa si el mareste pasul si se pierde in fata in intuneric. Alergam in mijlocul grupului . Urcarea devenise obositoare . Urma sa avem 13 km de urcare continua.

Dupa numai 3 km, ma loveste mandria si iau decizia sa ma rup de grup si sa plec in urmarirea celor din fata . Maresc ritmul de alergare si dupa 1 km ajung langa tipul cu 100 km inscriptionati pe tricou. Il intreb “Chiar ai alergat 100km?”, el raspunde “Desigur, iar in august am alergat 160 km la Berlin”. Devenise brusc totul clar pentru mine. Eram in Liga Campionilor.

La pct de hidratare, Stefan (tipul cu tricoul cu 100 km) nici nu s-a oprit. Eram socat. La un ultramaraton chiar trebuie sa te hidratezi . 
Cand l-am vazut cat de decis este, i-am propus sa incercam sa ajungem primul grup. A fost de acord. Am inceput sa fortam. Aveam prima strategie. Dupa 1 km l-am ajuns din urma pe Dragos Roua . Am stat un pic de vorba cu el (e unul dintre cei mai calmi oameni intalniti). L-am lasat in urma .

Calculam pe ceas impreuna cu Stefan si ne-am dat seama ca au ramas 5 km pe urcare si ca trebuie sa fortam mai mult daca vrem sa ajungem grupul celor din fata. Stingem una din frontale. Pe cealalta o mascam de asa natura ca cei din fata sa nu simta ca ne apropiem de ei . Miscare periculoasa. La 1 m in dreapta noastra era haul Transfagarasanului. Totusi era important sa nu ne simta . Ar fi marit si ei cadenta de alergare. Am inceput sa recuperam. La fiecare km reuseam sa depasim cate un alergator ce nu rezistase tempo-ului din primul grup . Avansasem bine de tot . Plecasem de pe locul 20 si in doar 13 km de alergare continua in panta dupa calculele mele eram pe locul 10 .

Am ajuns in varf . Ne astepta Andrei Rosu . Ne-a dat cateva indicatii. Nu am auzit nimic. Aveam tot sangele in cap de efort. (Copilul lui Andrei Rosu a reusit la 7 ani sa termine primul semi. Bravos!)

In tunel a fost minunat. Era frig ca in frigider. Era plat fara urcare. Minunat.
La iesirea din tunel a inceput o coborare de 8 km.
 
Am marit pasul serios. Sa putem sa ne mentinem locurile. In spatele nostru venea puternic Dragos Roua. Era sinucigas. Alerga maxim. A trecut in viteza pe langa noi.

Novicele din mine, iese la suprafata . Ii propun lui Vinasi Stefan Vinasi sa ne tinem de Dragos Roua. Imi raspunde scurt si taios “Protejeaza-ti picioarele”. Cu regret l-am lasat pe Dragos sa zboare in fata si noi am pastrat ritmul constant. A fost important ca nimeni nu a reusit sa ne mai depaseasca. 
La finalul buclei am fost fericit sa aflu ca am intors al 8-lea din 26 de alergatori. Eram mandru de mine . Ma simteam ca ating cerul . Nu-mi venea sa cred. Terminasem primul semimaraton in 2 ore si 20 de min.

Bucla 2: 22 – 43 km
Am fost stupefiat sa constat ca dupa 1 km, ma incercau crampele. Niciodata nu ma intalnisem cu asa ceva. Nici macar la jumate nu eram. Stefan Vinasi deja castiga avans in fata mea. Ramasesem singur. Trageam tare sa nu-mi pierd pozitia. L-am depasit pe Dragos Roua din nou. Strategia lui era clara. Pe coborare alerga maxim, iar pe urcare isi conserva energia .
Am impins tare in picioare si nu am lasat pe nimeni sa se apropie de mine. Eram convins ca daca ajung pana in varf, pe coborare nu ma depaseste nimeni.
 
Gleznele imi erau umflate . Aveam senzatia ca o sarma este incolacita si-mi strange gleznele . Panica se instalase bine in mintea mea. Urcarea isi punea amprenta serios pe picioarele mele . Nu ajunsesem nici macar la km 30.
 
Am strans puternic din dinti. Am folosit un gel de alergare . Am incetinit un pic ritmul . Cu greutate am ajuns la tunel . Incepuse coborarea. Era mai bine . Ritmul era mult mai bun. In spatele meu Dragos Roua zbura . M-a depasit inca odata .
 
Am continuat sa alerg. Peisajul era minunat. Se luminase de ziua. Cu 3 km inainte de final, totusi vad in spatele meu la 100 m un alergator ce incerca sa se apropie de mine si sa ma depaseasca. Strategie. Incetinesc un pic ritmul si il determin sa forteze pentru a se apropia de mine. In timpul asta eu am baut apa si mi-am reglat pulsul. Cand am simtit ca a ajuns la 50 m in spatele meu, o iau la fuga serios. Timp de 500 m am zburat, pana am pus intre mine si el 2 curbe. Te doboara psihic sa lupti sa ajungi pe cineva din urma si in momentul cand ai ajuns, sa observi ca ai picat in capcana ti-ai consumat resurse importante fara rezultat . La finalul buclei am reusit sa intorc al 9-lea din 26 de participanti .

Bucla 3: 43 -64
Cristina ma astepta si era hotarata sa alerge cu mine ultima bucla de 21 km. Am insistat sa ma duc pana la masina sa-mi iau un gel de masaj. Singura mea gresala de strategie. Ma dureau ca naiba picioarele. In acest timp cat am ajuns la masina . Am pierdut timp pretios. Am fost depasit de cel putin 3 alergatori ce au recuperat diferenta.

Urcarea cu Cristina era istovitoare, daca in prima parte am stat de vorba, pe ultima parte se asternuse linistea . Ea era in fata alerga. Cu greu pastram ritmul. Oricum era bine ca nu ma lasa sa incetinesc.

A fost amuzant sa vad ca cei ce alergau in cursa de 21 km, erau terminati de aceasta urcare, desi pornisera alergarea de 30 de minute, iar eu eram in alergare de peste 7 ore.

Este important ca intr-o cursa de ultramaraton, sa ai pe cineva apropiat sa alerge cu tine . Iti sustine moralul. Iti reaminteste lucrurile importante in viata. Umbla la psihicul tau. Iti da energia necesara pentru a trece peste blocajul fizic ce apare la nivelul organismului.

In momemtul cand am ajuns la tunel, ceasul arata 55 de km alergati . Eram mandru de mine. Simteam ca sunt foarte aproape . Mai erau doar 9 km. Am intalnit in aceasta nebunie si oameni cunoscuti: Ana Maria Ana-Maria Stan, Mariana Roman .
Coborarea a fost la fel de grea ca si urcarea. A fost istovitoare.

In mine existau 2 entitati diferite: fizicul era la capatul resurselor, dar mintea exulta si impingea corpul . 
Ultimii 5 km au fost groaznici. Urma curba dupa curba. Dar finalul nu se vedea. Auzeam in departare vocea lui Andrei Rosu.
 
Finalul a fost ca o izbavire . Alergasem cu adevarat 64 de km .
 
Mi-am depasit cu mult previziunile initiale ce prevedeau 9 ore, am reusit sa termin cursa in 8 ore si 18 minute .

Am primit impreuna cu Cristina medaliile la gat . Andrei m-a rugat sa spun cateva cuvinte la microfon. Singurul lucru pe care am putut sa-l spun a fost ca ultramaratonul a fost minunat si este pe departe cel mai frumos din cele peste 100 pe care le voi alerga .

Am fost mental dispus sa primesc multa suferinta . Si am primit. Recunosc nici mie nu-mi vine sa cred ca am reusit.

Antrenamentele, noptile nedormite, teama si frica, zbuciumul de pe timpul cursei, au fost sterse intr-o clipa . Sunt fericit ca am avut ambitia sa nu ma las infrant de frica. Am reusit, deoarece am inteles ca totul depinde de MINE.

A meritat orice efort.

Secret: Cand am ramas singur pe munte si am verificat ca nu ma aude nimeni. Am urlat cat m-au tinut plamanii “This is Spartaaaaa”.

Ce urmeaza pentru mine ? Nu stiu ! Va trebui sa descopar inca odata singur !!!

Multumesc celor 2 cauze minunate pentru care alerg : cauza de suflet – Autism Marea Neagra si Padurea Copiilor .