MARATONUL INTERNATIONAL BRASOV 2015

MAI 2015 – 42 Km

AM ALERGAT 42 KM ! SUNT MARATONIST !!! O cursa cat Un suflet ! 
– am slabit: 4 kg
 
– am alergat: 5 ore
 
– temperatura: 35 grade
Sa incepem cu inceputul
Din luna ianuarie a acestui an am inceput sa caut pe internet: postari, forumuri si informatii legate de cursa de maraton. A fost ciudat sa descopar ca toate pomeneau de suferinta, crampe si lacrimi ; lucruri pe care aveam sa le descopar si eu pe propriul corp duminica 14 iunie la propriul meu maraton – Maratonul International Brasov.

Am inceput sa ma documentez serios sa-mi cumpar carti despre alergarile de anduranta si chiar sa urmez un curs de pregatire cu un ultramaratonist de exceptie aflat in Cartea Recordurilor – Andrei Rosu – ce a alergat 7 ultramaratoane pe 7 continente diferite (curse de peste 100 km).

Toate informatiile, antrenamentele si pregatirea mea insa nu au putut sa opreasca “trenul – reprezentat de cursa de maraton” ce a trecut peste mine la nivel fizic cat si psihic.

Antrenamentele mele au adunat in cele 5 luni de pregatire aproximativ 800 km alergati cu o medie de 145 de km / luna. Acum insa cand fac bilantul cred ca ar fi trebuit sa am cel putin 200 km pe luna .

Am adunat 7 antrenamente si curse oficiale de 21 km, dar din pacate pentru mine niciuna dintre ele nu depasise distanta de 21 km, desi regula de aur spune ca trebuie sa ai cu 3 saptamani inainte un antrenament de 32 km .

Toate cartile cumparate spun ca o buna parte din cursa o alergi cu sufletul, corpul trece in pozitia pilot automat si mintea ta trebuie sa gaseasca in interior resursele necesare pentru a putea sa treci peste orice blocaj fizic .

In timpul pregatirilor ma simteam “de neatins”, imi spuneam in gand “pe bune este doar o alergare”, toti astia care se plang ca au alergat o cursa de 42 km, sunt niste persoane carora le place “drama”. Ganduri ce aveam sa le regret amarnic pe timpul cursei .

Au fost momente cand m-am rugat si la divinitate numai sa termin cursa . Au fost momente cand nu intelegeam de ce sunt acolo. De ce trebuie sa fac eu acest efort exagerat. De ce m-am bagat singur in acest razboi ce nu-mi apartine.

Sa ne apropiem de cursa .
Seara am iesit intreaga echipa “Alerg pentru Autism Marea Neagra” la restaurant si s-au facut o gramada de glume. Un membru al echipei a comandat si a cerut“bere de fuga”,ospatarul s-a uitat aiurea la noi si a strambat din nas. Acelasi membru al echipei inscris la cursa de 10 km a promis ca va bea o bere pentru fiecare km si cand l-am invitat sa alege cu mine la 42 de km, a refuzat politicos desi toata lumea l-a incurajat zgomotos sa incerce “berea de fuga” la 42 de km .

Toata lumea era pusa pe glume si nu am discutat aproape de loc despre cursele de a doua zi, cel mult facem “caterinca”, iar cele mai multe glume erau orientate spre mine si cursa de 42 km.

Dimineata ne-am trezit de la ora 06.00, nu aveam somn . Emotii maxime . In ultima saptamana avusesem deja 2 cosmaruri legate de cursa . Acum realizez ca in comparatie cu ce avea sa mi se intample nu am fost stresat deloc .

Am ajuns la start am facut cateva poze . Am facut salutul nostru cu “Alerg pentru Autism Marea Neagra” . A fost haios cand l-am facut a doua oara . Lumea din jur a invatat salutul. Strigau alaturi de noi “Marea Neagra” desi eram la munte toata ziua.

3.2.1 START BUCLA 1 (1 bucla = 10.5 km ; 4 bucle = 42 km)
Mi-am propus ca prima parte a cursei sa o alerg alaturi de Cristina intr-un ritm constant, deoarece pe mine ma ia valul si alerg repede la inceput si sigur voi avea probleme mari spre final.

Cu toate acestea am inceput destul de tare . Eu eram in fata impuneam ritmul . Spuneam mereu “Las-o mai usor”. Cristina cu un zambet pe fata imi striga“Hei … tu esti in fata! Tu trebuie sa o lasi mai usor!”. Adrenalina era la maxim . Ma grabeam aiurea. Urma sa realizez acest lucru peste cateva ore .

Daca la cursele anterioare, nu-mi bateam capul cu hidratarea, aici insa povestea se schimba . Cand am vazut primul punct am zbughit-o inainte de langa Cristina, am apucat 3 pahare cu apa, bautura isotonica si 1 felie de portocala . Eram un cavaler . Am luat pahar si pt ea. A fost haios ca si Cristina s-a dus si a luat si ea pt mine hidratare si portocale. Era misto. La start bausem apa serios si acum aveam pe cap o gramada de apa si portocale. Le-am baut un pic fortat. Unul nu l-am putut bea si l-am turnat peste cap. Ma simteam excelent . Pe tot traseul erau fotografi. Le aratam tricoul cu Alerg pentru Autism Marea Neagra. Cursa era o sarbatoare.

Toata echipa Alerg pentru Autism Marea Neagra, era bine, toata lumea alerga puternic si in forta. Ne-am salutat, am strigat unii la altii . Ne-am incurajat puternic .

Dupa km 5 au inceput insa sa apara problemele. Fratele la km 5 era deranjat de jambierele de compresie. Ii oboseau picioarele. Finul la km 6 simtea ca “berea de fuga” de aseara isi spune cuvantul. Cristina la km 7 a simtit ca genunchiul ii cedeaza .

Am facut o scurta sedinta cu Cristina, era debusolata, nu se astepta ca genunchiul sa-i cedeze asa de repede. Spera sa o poata intinde macar pana la km 15 . Am incercat cateva miscari de masaj ale genunchiului. Cristina a pornit din nou alergarea cu dureri groaznice de genunchi. Practic alerga intr-un picior si nici macar la jumatate nu eram. Am incercat sa o conving sa se opreasca si sa chemam ajutor . Nu a acceptat. M-a intrebat scurt. Primesc medalie daca nu termin cursa ? Nu am stiut ce sa raspund .

Ne-am chinuit in ritmul acesta. Am terminat prima bucla de 10.5 km si am ajuns in zona de START/FINISH. Chiar nu-i dadeam sanse sa mai continuie sa mai faca o bucla. Am incercat sa o conving sa se opreasca .

Bucla 2 ( 10,5 – 21 km)
Nu stiu ce resurse a gasit, dar a alergat mai departe. Desi putea sa se opreasca la 10,5 km si primea medalie . Soarele era destul de puternic. Un termometru de exterior la o farmacie indica deja 34 de grade .

Alergam umar la umar, dar conversatia deja murise . Incercam impreuna sa scoatem la capat a 2 bucla . Pe traseu pe la km 15 ne-am intersectat cu Leonard, era chinuit rau de tot si alerga intr-un picior. Ne-a facut semn ca e mistuit de dureri . Atunci Cristina si-a luat inima in dinti si mi-a spus “Mai am 5 km . Ma descurc. Mergi in cursa ta.”

M-am desprins de Cristina am marit ritmul de alergare . Eram singur. Eram pe cont propriu . Am inceput sa depasesc o multime de alergatori . Realizam ca nu e un ritm de maraton . Alergam prea tare . Nu conta. Eram nerabdator sa termin mai repede. Peste cateva ore aveam sa descopar ca intr-o cursa de maraton nu are rost sa te grabesti .

Pana la km 21 alergasem cu placere, stiam ca e o distanta pe care o strabatusem de multe ori in antrenamente. Ma simteam puternic, inca aveam energie sa zambesc fotografilor si sa ma bucur de cursa .

Cand am finalizat bucla 2 in zona de START/FINISH, cel de la microfon mi-a rostit numele stia cauza noastra si a cerut incurajari publicului pt mine. M-am simtit puternic .

Bucla 3 (Km 21 – 31,5) 
Cand am intrat in bucla 3, am fost un pic stresat, ma simteam asemeni unui bebelus. Nu alergasem niciodata mai mult de aceasta distanta . Ma uitam la ceas si nu-mi venea sa cred. De obicei dupa km 21, ma opream. Corpul meu nu intelegea ce se intampla.

Traseul de alergare era gol. Erau prezenti doar cei de la cursa de maraton . Caldura te coplesea. Pana la km 25 am pastrat un ritm OK. Apoi am simtit ca picioarele devin grele . Plictiseala a inceput sa se instaleze. Regretam ca nu am avut telefonul sa-mi pun muzica in urechi sa alung monotonia . Rar de tot ma intersecteam cu un alt alergator. Toata lumea era rosie la fata, cu chipul chinuit de durere si cu pendulare automata a picioarelor si mainilor.

Acum incepeam sa inteleg ce inseamna un MARATON. Era chinuitor. Am ajuns langa un tip ce parea terminat si l-am intrebat . E primul tau maraton ? Mi-a raspuns. “Nu. Am o gramada de altele alergate.” Am trecut mai departe de el. L-am privit cu coada ochiului si nu i-am dat nicio sansa sa treaca in bucla 4. Era sfarsit. Nu as fi pariat nici un ban ca va termina. La final am realizat ca m-am inselat. A terminat .

Deja la km 27/28 trageam de mine. Nu puteam sa cred ca poate fi asa de greu. Cand ajungeam la pct de hidratare ma bagam sub furtunul dusului si incercam sa-mi racoresc corpul, sa-mi scad temperatura . Inca am in minte cuvintele de la pct de hidratare “Apa – Isostar” . Au fost singurele cuvinte ce le-am purtat in minte timp de 5 ore cat am alergat .

Mai aveam 2 km sa termin prima bucla, stiam ca toata lumea din echipa terminase . Ma astepta . A fost prima data cand mi-am spus . “Adrian ai alergat 31,5 km. E de ajuns pt azi” . Simteam ca bucla 4 ar fi o exagerare prea mare chiar si pt mine.

Cand am inceput sa urc dealul, am fost bucuros sa descopar insa ca toti cei 11 oameni care alergasera in cursele anterioare, asa cum erau accidentati, loviti, erau insirati pe o lungime de 500 m si strigau din toate puterile mesaje de incurajare pt mine.

In momentul acela m-a bufnit plansul instantaneu . Toata lumea din zona de START/FINISH imi striga numele. Fara sa exagerez, dar am avut cea mai zgomotoasa galerie . Robin, fiul meu a alergat langa mine intreaga distanta de 500 m . Nu mi-am putut controla emotiile . Toata lumea ma aplauda si ma impingea de la spate. Robin nu intelegea ce se intampla. Ma intreba mereu . De ce plangi tati ?. Cand am trecut prin zona de START/FINISH, oameni necunoscuti imi stiau numele cel mic si ma aplaudau . Sper sa nu fi socat pe cineva cu fata mea . Recunosc ca daca nu primeam acest soc de energie, nu stiu cu adevarat daca puteam sa termin.

Bucla 4 (Km 31,5 -42)
Cand a inceput bucla dupa 500 m si am ramas singur mi-am dat seama ca insa, greul cu adevarat acum incepe. Fratele meu m-a insotit si a alergat impreuna cu mine, ultima bucla . Eram socat deoarece si el alergase 21 km si a avut pauza doar o bucla. Insa m-a insotit intreaga distanta si m-a sustinut din toate puterile sa pot termina cursa de maraton .

Era ora 13, alergam de 4 ore si mai aveam o ora de alergat. Caldura era cumplita. Pe trotuar erau cativa trecatori adapostiti la umbra si ne priveau extrem de ciudat . Probabil nu intelegeau ce se intampla . In spatele noastru si in fata erau alergatori la fel de epuizati ca si noi.

La un moment dat un taximetrist a deschis geamul chiar langa noi si ne-a strigat “Alergati bah dracului mai repede sa se dea drumul la circulatie” . Mi-ar fi placut sa-i arat ceasul cronometrului ce indica km 35 si sa inteleaga ca asta e maximul cu ce puteam alerga atunci. Am auzit insa cuvinte si mai grele de ocara, pentru cei din spatele nostru. Adevarat. Vina era a noastra a alergatorilor. Noi am ales cursa de 42 de km. Fiecare isi face propriile alegeri in viata . Asta era alegerea noastra.

Alergam in reluare. M-am intersectat din nou cu tipul pe care pariasem ca nu va termina. Am fost socat sa-l revad. I-am spus scurt. “Am crezut ca ai renuntat” mi-a raspuns la fel de scurt “Niciodata” .

Cat timp am alergat ultima bucla . Cu toti maratonistii intalniti, am schimbat cuvinte si semne de incurajare, nu a trecut niciunul pe langa mine de la care sa nu primesc un semn pozitiv .

In timpul buclei, mi-am jurat ca e ultima data cand alerg un maraton. Nu vreau sa mai aud de asa ceva . Ma simteam lovit de masina. Picioarele cu greu mai raspundeau la solicitarile mele. Fratele tot vorbea cu mine . Insa nu raspundeam nimic. Taceam din gura . Nu exista nicio bucatica de umbra.

Ma transformasem teribil, din indestructibilul de la inceputul cursei. Acum 5 ore devenisem un personaj ce-si privea ceasul la fiecare 50 m .

Despre fiecare din ultimii 5 km ai cursei as putea scrie un roman . Au fost traumatizanti. Fiecare pas pe asfalt il simteam ca un ciocan in tot corpul. Asfaltul punea o presiune constanta pe mine. La fiecare pas mi-as fi dorit sa inchei cursa.

Cu un 1,5 km inainte de final, un maratonist trecut bine de 60 de ani, ne depaseste. Am fost socat. Era clar ca omul avea o gramada de curse alergate, dar totusi, avea o varsta.

Atunci mi-am dat seama ca trebuie sa-mi accesez orice strop de energie si sa nu-l las sa ma depaseasca. Cu ultimele puteri am marit pasul si am trecut pe langa el, poate mi s-a parut, dar si el a marit pasul. Simteam ca a fost in spatele nostru mult timp si a muncit mult sa ne ajunga, dar chiar nu puteam renunta. Mi-a parut rau pt el . Totusi era o competitie.

Cand am ajuns in zona de final toata lumea, era euforica si ma aplauda. Era ora 14, caldura era maxima. Cand am terminat toata lumea era in jurul meu si se astepta de la mine sa fiu euforic si pus pe discutii. Taceam din gura. Eram socat de ceea ce mi se intamplase. Am refuzat sa ma asez jos. Simteam doar lacrimile si transpiratia cum mi se scurge pe obraz.

Eram in transa complet. Am reusit sa facem o poza. Am spus doar ”Vreau sa plecam de aici” . Lumea din jurul meu nu intelegea de ce nu stau jos sa ma odihnesc sau nu beau apa.

Singura mea dorinta era sa plec cat mai departe de acel loc. Am simtit ca o parte din sufletul si corpul meu a ramas pe strazile Brasovului .

Multumesc: 
Fiului meu Robin a alergat cu mine 1 km pe traseu si m-a incurajat puternic.
Sotiei mele Cristina care a alergat 21 km doar ca sa fie alaturi de mine in aceasta aventura. Multumesc.
Fratelui Florin ca a alergat alaturi de mine ultima bucla, nu stiu ce ma faceam singur.
 
Adrian si Doinita:multumesc de incurajari.Adi a condus excelent la intoarcere. Doini surpriza execelenta cu oprirea la Stelnica.
Laura, Leo-nepotul, Cristi, Catalin, Leonard, Coco, Jean – incurajarile voastre au fost esentiale .
 
Organizatorilor Maratonul International Brasov – a fost EXCELENT .
 
Ce urmeaza ? Nu stiu …